Ion Luca Caragiale

Caragiale

I.L. Caragiale (30 ianuarie 1852, Haimanale, j. Dâmboviţa – 22 iunie 1912, Berlin) este prozator, dramaturg, jurnalist şi poet. Cariera lui literară este disputată încă între două superlative: acela de cel mai important autor dramatic român şi acela de cel mai mare prozator al ţării. În adolescenţă s-a numărat printre susţinătorii mişcării conduse de generalul Al. Candiano-Popescu, denumită şi „Republica de la Ploieşti” (1870), acţiune de răzvrătire şi de rupere de sub autoritatea principelui Carol I. Alături de M. Eminescu şi I. Slavici a fost redactor al ziarului Timpul din Bucureşti al Partidului Conservator. A făcut parte din Societatea „Junimea”, prezidată de T. Maiorescu. S-a rupt de respectiva grupare după ce în câteva conferinţe, din 1892 şi 1893, l-a acuzat pe Maiorescu pentru faptul că ar fi falsificat textele eminesciene în ediţiile succesive din Poesii (începând cu 1883). Propuse pentru Premiile Academiei, volumele Teatru şi Năpasta (ambele în 1891) sunt respinse de raportorul B. P. Hasdeu. În 1901, Const. Al. Ionescu (zis Caion) îl acuză de plagiat, intentându-i proces, pentru că l-ar fi copiat pe inexistentul dramaturg maghiar István Kemeny. Apărat de B. Şt. Delavrancea, I. L. Caragiale va fi achitat. În 1905 se stabileşte la Berlin. Sunt binecunoscte comediile: O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută D’ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi volumul de proze scurte Momente (1901). După 1890 s-a arătat interesat de genul nuvelei naturaliste, care urmărea studierea ştiinţifică a individului, ilustrată prin În vreme de război sau O făclie de Paşte.

Manuscrise:

Nu există încă manuscrise încărcate. Vă rugăm reveniți.