Camil Petrescu

Camil Petrescu (n. la 9/ 22 aprilie 1894 la Bucureşti – 13 mai 1957, Bucureşti) a fost prozator, dramaturg, poet şi filosof. În 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, a participat pe front, cu gradul de sublocotenent. În 1917 a căzut prizonier şi a fost internat într-un lagăr din Ungaria. În timpul luptelor a suferit o infirmitate auditivă. A revenit în ţară în 1918. Experienţele trăite au fost sublimate în volumul de Versuri. Ideea. Ciclul morţii (1923) şi în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). De altfel, perioada de concentrare l-a marcat intens, închipuindu-se, în câteva însemnări din Note zilnice. 1927-1940 (postum, 1975), un strateg militar iscusit. A obţinut titlul de doctor în filosofie cu teza Modalitatea estetică a teatrului (1937). A lăsat o operă filosofică originală în Doctrina substanţei, tipărită postum în 1988. A fost preocupat de statutul intelectualilor, în calitatea de oameni care execută o muncă şi de potenţiali conducători politici ai statului. Literatul Camil Petrescu a fost unul dintre susţinătorii dar criticii de nuanţă a modernismului, pe care l-a ilustrat prin Ultima noapte... şi prin celălalt roman de referinţă, Patul lui Procust (1933). A fost ales membru al Academiei României în 1948. În ciuda acestui moment onorabil, scriitorul s-a confruntat şi cu unele ingerinţe ale regimului comunist, fiind nevoit, printre altele, să accepte o comandă politică, respectiv o biografie dramatizată a lui I. L. Caragiale, redactată la centenarul marelui dramaturg (1952). În acel an, Camil Petrescu a fost chemat la o şedinţă de lucru, unde a fost criticat în direcţia realismului socialist de către  Ion Vitner, Mihai Novicov, Nicolae Moraru, Silvian Iosifescu şi Aurel Baranga. Stenograma întâlnirii a fost publicată sub îngrijirea lui Ion Vartic, cu o prefaţă de Mircea Zaciu, sub titlul Procesul „tovarăşului Camil” (1998).

Manuscrise:

Nu există încă manuscrise încărcate. Vă rugăm reveniți.